Învățarea unui lucru nou nu ține doar de tehnică.
Fie că pui mâna pe o chitară sau pe un băț din ratan, adevăratele provocări vin de multe ori din interior: îndoiala de sine, frustrarea sau teama că „nu ești suficient de bun”.
Doi dintre elevii mei, A. și V., au început călătoria atât în chitară, cât și în Balintawak Arnis, având trecuturi și personalități diferite. Și totuși, amândoi au descoperit că luptele interioare sunt la fel de, sau chiar mai importante ca exercițiile sau tehnicile în sine. Poveștile lor arată că progresul nu vine doar din repetiție, ci și din felul în care înveți să te confrunți cu tine însuți.
A.: De la analiză excesivă, la fluiditate
Pentru A., chitara a venit cu un bagaj greu. Studiase chitara clasică timp de patru ani, dar a renunțat din cauza frustrării și a dezamăgirii. Să reia instrumentul a însemnat să înfrunte teama de a repeta acel „eșec”.
„Adesea mă frustram când nu reușeam din primele încercări și uneori, mă opream din studiu descurajată de incapacitatea de a reuși imediat ceva nou.”
Balintawak-ul a fost altfel — l-a experimentat aproape din întâmplare, într-o tabără. La început își punea eșecurile pe seama altora: adversari mai puternici, imprevizibilitate, diferențe fizice. Dar curând a descoperit adevărata lecție: tehnica, ritmul și agilitatea contează mai mult decât forța brută.
Momentele de cotitură au fost clare:
- În Balintawak, când corpul a început să răspundă instinctiv la lovituri.
- La chitară, când a reușit să cânte la tempo-ul pieselor și al acompaniamentelor.
Ambele i-au dat un plus de încredere. Și chiar dacă îndoiala revenea, a învățat treptat să nu mai gândească în exces ci mai degrabă să lase procesul să o poarte înainte.
„Cel mai important lucru a fost să învăț să nu mai gândesc. Când acționam fără prea multă analiză, descopeream abilități pe care credeam că nu le am.”
V.: De la spaghete la încredere
Pentru V., povestea a pornit de acasă: tatăl său cânta la chitară și l-a încurajat să încerce atât muzica, cât și artele marțiale. La început, provocările nu au fost psihologice, ci fizice.
„În primul an de chitară, cea mai mare dificultate a fost că degetele nu erau obișnuite să apese pe corzi… erau momente în care simțeam că am spaghete în loc de degete și nu stăteau unde trebuia.”
În Balintawak, nu degetele i-au pus probleme, ci picioarele sau postura. Coordonarea mișcării sub presiune părea stângace și descurajantă. Dar perseverența a început să dea roade.
Descoperirile lui au fost mici, dar decisive:
- În Balintawak, a realizat că se poate apăra în schimburi neașteptate de lovituri.
- La chitară, a descoperit sistemul CAGED — conexiunea logică a tastierei pe care nu o văzuse până atunci.
„Dintr-o dată am început să am încredere în ceea ce pot face cu un băț sau cu o chitară în mână.”
Cea mai importantă lecție a lui V.: împărțirea obstacolului în bucăți mici. Dacă un exercițiu sau un pasaj părea imposibil, îl împărțea în fragmente simple până devenea realizabil — un principiu pe care îl aplică acum și dincolo de muzică sau arte marțiale.
Două călătorii, aceleași lecții
Deși A. și V. au întâlnit obstacole diferite, poveștile lor se oglindesc:
- Mantra de la A.: nu mai gândi, ai încredere în proces!
- Mantra de la V.: segmentează în pași mici, învață și mergi mai departe!
Amândoi au descoperit că încrederea nu apare la început. Ea se construiește prin mici victorii, perseverență și curajul de a continua atunci când totul pare greoi sau frustrant.
Sfaturi pentru cei care de abia încep
A. spune:
„Sfatul meu este pur și simplu să începi. Încearcă, practică, reflectează asupra progresului și abia apoi decide dacă/ cum vrei să continui.”
V. adaugă:
„Chiar dacă pare complicat, lucrurile nu rămân la fel de grele ca la început. Nu renunța și exersează cât mai mult și mai atent acasă.”
Reflecții de final
Privind înapoi, A. e mândră că a învățat nu doar să cânte, ci să asculte muzica, adversarul sau pe ea însăși. V. e mândru că merge pe drumul acesta și că nu a renunțat atunci când părea imposibil.
Amândoi merg acum mai încrezători, mai răbdători și mai rezilienți — pe grif, la antrenament și în viață, și drept dovadă, A. a primit primul ei certificat de grad, emis oficial de Federația Română de Arte Marțiale Filipineze. Iată o poza cu de care sunt super mândru – 3 generații de practicanți – și țin să îi mulțumesc pentru tot pe această cale, maestrului meu – Dragoș Chiric, pe care urmează să îl cunoașteți săptămana viitoare, într-un interviu extrem de interesant.
Sper ca poveștile lor să îți amintească des: tehnica contează, dar mai presus de asta, cele mai importante victorii sunt cele pe care le câștigi în confruntările tale cu tine însuți.
Cosmin