Irvin Yalom, unul dintre marii maeștri ai psihoterapiei de grup, a identificat câțiva „factori curativi” care fac ca grupurile să capete efecte transformative. Spre surprinderea mea (sau poate nu), factorii respectivi se potrivesc perfect cu lumea haotică și magică a vieții de trupă. Dacă ai repetat, ai cântat pe scenă sau ai încercat vreodată să creezi muzică alături de alții, deja le-ai trăit — fie că ți-ai dat seama sau nu, asa ca iți propun sa le explorăm in cele ce urmează:

Când am început să predau chitară, credeam că treaba mea era simplă: să le arăt oamenilor cum să cânte piese, game și tehnici, iar ei, firesc, vor deveni muzicieni mai buni. După optsprezece ani, am învățat că predarea nu are de fapt prea mult de-a face cu chitara. E despre oameni. E despre practică. Și, mai presus de orice, e despre scop.

...Și totuși, amândoi au descoperit că luptele interioare sunt la fel de importante ca exercițiile sau tehnicile în sine. Poveștile lor arată că progresul nu vine doar din repetiție, ci și din felul în care înveți să te confrunți cu tine însuți.

Nu cred că artele marțiale pot înlocui terapia, dar știu cu certitudine, din propria experiență, că pot fi un aliat surprinzător de puternic pentru oricine își dorește o minte puternică, într-un corp puternic și o relație sănătoasă cu sine, cu propriile emoții și cu ceilalți.

Paradoxul practicii este că progresul vine nu când controlezi mai mult, ci când te opui mai puțin în calea fluxului natural.