Când am început să predau chitară in 2007, credeam că treaba mea era simplă: să le arăt oamenilor cum să cânte piese, game și tehnici, iar ei, firește, vor deveni muzicieni mai buni.
După optsprezece ani, am învățat că predarea nu are de fapt prea mult de-a face cu chitara.
E despre oameni. E despre practică. Și mai presus de orice, e despre scop.
1. Oamenii se descoperă pe sine învațând
Fiecare elev care pune mâna pe o chitară aduce cu el întreaga sa viață.
Adolescentul timid care abia vorbește, dar își varsă sufletul într-un solo.
Corporatistul epuizat care cântă zece minute la miezul nopții, pentru că asta e tot ce are.
Perfecționistul care nu poate trece mai departe până când nu e fiecare notă curată.
Spiritul liber care ignoră exercițiile, dar scrie piese care te fac să plângi.
De-a lungul anilor am realizat că predarea înseamna 50% muzică și 50% psihologie.
Nu antrenezi doar degete—navighezi emoții, motivații, frici, credințe și modelezi identități.
Tocmai asta e frumusețea: muzica și chitara devin în cele din urmă, oglinda în care oamenii se văd mai clar pe ei înșiși.
2. Practica nu înseamnă doar timp investit—ci atenție investită în timp
Glorificăm orele. „Exersează patru ore pe zi și vei fi grozav.”
Dar am văzut elevi care au progresat mai repede cu 30 de minute de practică atentă și constantă decât alții care s-au chinuit trei ore distrați, cu ochii în telefon.
Practica nu e despre ceas—ci despre calitatea atenției pe care o aduci timpului investit.
Asculți sunetul notei?
Observi tensiunea din mână?
Ești prezent în ceea ce faci sau te pierzi cu gândul în altă parte?
În artele marțiale, asta se numește zanshin—conștiența care persistă și dupa ce ai învins adversarul, de exemplu și care transformă repetiția în măiestrie.
La chitară, principiul e același. Zece minute conștiente bat oricând două ore făcute mecanic și absent.
3. Scopul reprezintă combustibilul din spatele oricărui progres
Aceasta e lecția pe care am învățat-o cel mai greu—și pe care acum o predau prima.
Dacă nu știi de ce cânți, inevitabil vei obosi și vei renunța.
„Cum” și „ce” nu te vor susține prin blocaje mentale, creative sau dureri de degete.
Unii cântă pentru a exprima emoții pe care nu le pot pune în cuvinte.
Unii cântă pentru a se conecta cu alți oameni.
Unii cântă pentru că muzica îi menține întregi la minte.
Unii dintre oamenii pe care i-am antrenat și care au făcut de altfel progrese uriașe—ba chiar au ajuns să aibă cariere muzicale—au reușit pur și simplu pentru că le plăcea să cânte. Scopul lor A FOST și ESTE chiar cântatul la chitară.
Scopul tău nu trebuie să fie măreț—trebuie doar să fie al tău.
Odată ce e clar, practica încetează să mai pară o corvoadă și devine parte din ritmul vieții tale.
Profesorul devine elev
După optsprezece ani, am realizat că sunt și voi fi mereu un elev.
Elevii mei mă învață răbdare și atenție. Mă învață creativitate. Îmi reamintesc bucuria descoperirii.
Și, cel mai important, îmi amintesc că… muzica nu e niciodată doar despre muzică.
E despre oameni care se descoperă pe ei înșiși.
E despre practică ce se transformă în prezență.
E despre scopul care luminează drumul înainte.
Asta m-a învățat predarea.
Și asta mă face să iau chitara și să țin ore aproape în fiecare zi.
👉 Întrebarea mea pentru tine: Dacă ai învățat ceva cu ajutorul muzicii, artelor marțiale sau a oricărei alte discipline—care ar fi acel ceva pe care l-ai învățat despre tine însuți?