Ia o chitară.
Pășește pe podeaua dojo-ului cu o sabie în mână.
La suprafață, aceste două instrumente si universurile din care provin, nu ar putea fi mai diferite—una cântă, cealaltă taie.
Și totuși, ambele cer același lucru: prezență.
Am trăit cea mai mare parte a vieții mele între acești doi poli: De aproape trei decenii, chitara a fost pentru mine un companion, o oglindă și un profesor. De mai bine de un deceniu, sabia—prin Hyoho Niten Ichi Ryu și Taisha Shinkage Ryu—a fost cealaltă cale către disciplină și descoperire personală.
Am învățat astfel, că distanța dintre un acord și o tăietură e mult mai mică decât pare.
De ce prezența contează mai mult decât tehnica
Când am început să cânt la chitară, credeam că progresul înseamnă mai multe game, mai multă viteză, mai multe „lucruri”, în general. La fel a fost și când am început să învăț kenjutsu—credeam că precizia tăieturii și memorarea a zeci de kata, lovituri și blocaje era scopul absolut.
Îmi amintesc însă una dintre primele seri de antrenament, când sabia din mâna mea se simțea grea, deconectată, lipsită de viață. O țineam ca pe o lopată. Nu aveam nicio idee ce fac și mă trezeam gândindu-mă la altceva, sau îngrijorat de ce vor spune cei avansați, care se antrenau în partea cealaltă a sălii când mă vor privi.
Această senzație mi-a adus aminte de o întâmplare ce a avut loc cu ani înainte, când am cântat un solo în public. Știam fiecare notă, dar interpretarea a ieșit seacă. De ce? Pentru că eram blocat în capul meu, îngrijorat de ce greșeli o sa fac. Chitara e doar o bucată de lemn și niște corzi până în momentul în care revii la prezent și cânți cu ea, nu la ea.
Prezența este legătura dintre „a cânta note” și a face muzică. Între „a face floricele cu o sabia” și a tăia cu intenție.
Ritmul luptei, ritmul muzicii
Miyamoto Musashi a scris că ritmul sau temporizarea în lupta (hyoshi) înseamna totul. Poți lovi cu o formă perfectă, dar dacă nu urmezi ritmul, nu ai obținut nimic.
Am trăit asta în timp ce lucram cu maestrul meu: tocmai terminasem o kata, pe care am executat-o corect și am început să mă retrag, fără să mai continui să-mi ameninț adversarul. M-am retras cu o fracțiune de secundă prea devreme, fără să fiu atent la el și, pentru că nu se mai simțea amenințat, mi-a atins mâna cu vârful lamei, arătându-le tuturor lipsa mea de percepție a ritmului. Am învățat lecția pe loc, desigur.
Am simțit o senzație similară de frustrare și când încercam să improvizez cu alți muzicieni mai experimentați la începuturi. Puteam cânta destul de rapid și curat singur, dar când toboșarul sau basistul schimbau groove-ul, mă pierdeam. Cântam împotriva lor, nu împreună cu ei, pentru că nu știam să ascult și să urmez groove-ul.
Ambele lecții m-au învățat același adevăr: ritmul este viu. Treaba ta este să îl observi și îl urmezi, ca atunci când pășești urmând cursul unui râu. Indiferent că este sabia, sau chitara, trebuie să privești, să asculți și să simți mai întâi.
Puterea golului
Unul dintre primele lucruri care m-au fascinat în kenjutsu a fost maai—distanța dintre tine și adversar. Uneori, cel mai puternic moment nu este când închizi distanța, ci când păstrezi spațiul și aștepți.
Am simțit exact același lucru predând chitara: un elev grăbea fiecare frază, înghesuia note în fiecare măsură, din teama de a lăsa tăcerea să existe. I-am sugerat să cânte doar o notă… apoi să facă o pauză.
La început, i s-a părut insuportabil. Apoi, deodată, tăcerea a devenit electrică—următoarea notă avea mai multă greutate.
Am avut în ziua aceea revelația: sabia și muzica te învață amândouă că golul nu înseamnă absență, ci prezență deghizată în liniște.
Când Eul se dă la o parte
Există o stare în kenjutsu si în general in artele marțiale, în care încetezi să mai „faci” kata-ul. Corpul se mișcă, tăietura apare și totul decurge cât se poate de firesc. Parcă sabia te mișcă pe tine, nu invers.
Am amintiri foarte vii când sparring-ul vine fără efort, mai ales în balintawak și abia îmi amintesc ce „am făcut”, corpul și simțurile acționând în locul minții. Japonezii numesc asta mushin. Noi, occidentalii, îi spunem flow… iar filipinezii, cred, nici nu dau doi bani. Ei sunt acolo doar ca să lupte. Lăsând gluma la o parte, mi s-a întâmplat același lucru pe scenă, la primul meu concert cu o orchestră filarmonică, în 2008. M-am pierdut în muzică, ca într-o transă, și singurul lucru pe care mi-l amintesc este dirijorul ridicând bagheta pentru a începe piesa. Când s-a terminat, nu aveam nicio amintire a „cântatului.” Doar aplauzele publicului și organizatorul spectacolului spunându-mi: „Felicitări, ai intrat în echipă!”
Atunci am înțeles cu adevărat: Nu adaugi mai mult control, ci renunți la zgomotul din interior până când rămâne doar ce se întâmplă de la un moment la următorul.
Lecții pentru viață
Cu cât merg mai departe pe ambele căi, cu atât devine mai clar: chitara și sabia nu sunt discipline separate—sunt oglinzi care predau și învață aceleași lecții.
- Să fii conștient de respirația ta înainte de o notă sau de o tăietură.
- Să îl asculți pe celălalt—fie adversar, fie coleg de trupă—înainte să acționezi.
- Să ai încredere în tăcere la fel de mult ca în sunet, în nemișcare la fel de mult ca în mișcare.
Și, mai presus de toate, să fii complet acolo—nu pe jumătate sau distras, ci complet prezent.